Bufnița – vânător nocturn excepțional, ne scapă de șoareci și de șobolani

Bufnița sau buha este cea mai mare pasăre răpitoare de noapte.

În mod incorect numele de ”bufniță” este dat tuturor păsărilor răpitoare de noapte. Sunt numite bufnițe și alte păsări răpitoare de noapte precum: cucuveaua, huhurezul, striga și altele. Cum să le considerăm pe toate bufnițe, câtă vreme numai buha (Bubo-bubo) poartă numele de bufniță? Numele de ”Bubo” vine din limba latină și înseamnă bufniță, deci numai buha este bufniță, nu și toate celelalte păsări răpitoare de noapte. Există într-adevăr multe asemănări între ele, dar acesta nu este un motiv să le dăm la toate numele de bufnițe, deoarece există și foarte multe deosebiri între ele. Dicționarul limbii române arată clar că ”termenul de ”bufniță” se referă numai la o singură specie – buha (Bubo-bubo). Numele de buhă i l-au dat oamenii după strigătul ei de ”bu-hu” care poate fi auzit chiar și la câțiva kilometri.

Bufnița, adică buha are o foarte mare răspândire pe toate continentele pământului, cu excepția Antarcticii. Ea poate fi întâlnită atât în zonele de pădure din munții mai scunzi, cât și în zonele de dealuri și câmpii, care sunt cultivate de oameni cu cereale, unde se adună rozătoarele, hrana ei preferată. O putem vedea și în țara noastră, în Lunca Dunării și în zonele cerealiere.

Bufnița, adică buha, este cea mai mare pasăre răpitoare de noapte. Corpul bufniței este  acoperit cu pene brun roșcate cu striuri negre, dar are și mici porțiuni cafenii din loc în loc. Când stă în plan vertical, în poziție de relaxare, ajunge la înălțimea de 60-70 de centimetri și  este o pasăre maiestuoasă, elegantă și impunătoare (vezi imaginea). Coada ei este scurtă, dar aripile sunt lungi și au o anvergură de aproape 2 metri. Picioarele sunt scurte dar puternice și se termină cu degete mici prevăzute cu gheare lungi, ascuțite și încovoiate. Picioarele sunt acoperite cu pene groase și foarte dese, care o protejează de mușcăturile șerpilor pe care-i vânează. Bufnița are capul mare și poate fi recunoscută foarte ușor după ochii ei foarte mari și ficși, de culoare portocalie și după cele două smocuri mari de pene situate pe cap, deasupra urechilor. Ambii ochi se află în partea din față a capului, la fel ca la om, nu se află pe părțile laterale ale capului, la fel ca la alte păsări. Gâtul este scurt dar foarte flexibil. Bufnița își poate întoarce capul în ambele părți, câte 135 de grade, deci în total își răsucește capul 270 de grade, ceea ce este foarte mult.  

Bufnița este un vânător excelent. Pe înserat bufnițele ies la vânat și pot vâna întreaga noapte. Hrana lor este alcătuită din șoareci, șobolani, iepuri, dihori, vulpi, broaște, șerpi, șopârle, insecte, lilieci, ciori, păsări de pradă și orice animal mai mic de 17 kilograme, atât cât poate ea înhăța și ridica în aer, folosindu-se de ghearele ei lungi și ascuțite. Folosește diferite strategii de vânătoare atât în aer, cât și la sol. Atacul prin surprindere este tactica ei, căci are un zbor foarte lin și nu face nici un fel de zgomot când zboară, fiind avantajată și de auzul ei foarte bun și de faptul că poate vedea și noaptea.

Bufnița este o pasăre solitară și monogamă. Perechile se formează pe viață și își păstrează același cuib mai mulți ani. Femela depune în cuib 2-3 ouă pe la începutul lui martie,  și le clocește 34-36 de zile. Între timp masculul o hrănește și îi aduce hrană în cuib. Din ouă ies niște pui mici și frumoși cu puf alburiu spre crem, care sunt de mărimi și vârste diferite, pentru că femela după ce depune primul ou începe să clocească și nu mai pleacă din cuib. Așa că până depune și ultimul ou, primul ou se clocește și puii vor ieși pe rând, în zile diferite.

Bufnița este o mamă excelentă pentru puii ei. În primele 2-3 săptămâni mama nu părăsește cuibul și nu își lasă puii singuri. În tot acest timp masculul îi hrănește pe toți. Din vânatul adus de el se hrănește ea și le dă și puilor. Lor le dă bucățele mici pe care le rupe cu ciocul. După ce puii devin mai mărișori, cam după 2-3 săptămâni, pleacă și ea după vânat și îi hrănesc amândoi. Puii ies din cuib abia la cinci săptămâni și pe la 7 săptămâni încep să zboare. La jumătate de an pot să se descurce singuri și să vâneze și ei, dar nu se îndepărtează de cuib și rămân dependenți de părinții lor. Ei devin apți pentru reproducere abia pe la 2-3 ani. Atunci își caută pereche și vor avea cuibul lor.

Este un întreg ritual nupțial, dar fiindcă totul se petrece noaptea oamenii nu-i văd și nu pot fi fotografiați sau filmați. Masculul își arată abilitățile lui și odată perechea formată, el îi oferă, galant, viitoarei partenere de viață, mai multe locuri și variante de cuib, iar ea alege ce-i place. Ea alege cuibul, dar îl va alege în așa fel încât să poată fi folosit pe o perioadă mai lungă de timp, de mai mulți ani. De aceea femela este foarte atentă și foarte pretențioasă când face alegerea cuibului. Bufnițele sunt considerate ca fiind animale foarte înțelepte. Cuibul poate fi amplasat în crăpăturile dintre stânci, în nișele de pe malurile sau pantele înalte și abrupte, prin scorburi de copaci sau aproape de silozuri, pe lângă magaziile și hambarele cu cereale ale oamenilor, pe la streașina caselor sau prin copacii înalți din apropierea zonelor în care trăiesc multe rozătoare care reprezintă hrana lor de bază.

Bufnițele sunt dependente direct de populația de rozătoare. Se estimează că o singură bufniță vânează într-un an în jur de 10 000 de șoareci și șobolani, pe lângă insecte, reptile, păsări răpitoare, mamifere și alte animale. Bufnițele au un rol deosebit de important în stârpirea șoarecilor și a șobolanilor, care dacă s-ar înmulți ar mânca cerealele din silozurile și hambarele oamenilor.

A fost dată publicității o știre foarte interesantă despre o colonie de bufnițe, care la sfârșitul toamnei vin, an de an, în curtea primarului din comuna argeșeană Slobozia și iernează. În jur de 60 de bufnițe stau liniștite și discrete în brazii din curtea primarului sau pe la streașina casei. Dacă vin înseamnă că găsesc rozătoare pe lângă hambarele oamenilor și asta-i bine. Bufnița parcurge în fiecare noaptea până la 15 kilometri în căutarea hranei, deci oamenii din comună pot să stea liniștiți că are cine să stârpească șoarecii și șobolanii din comuna lor.

Să nu confundăm bufnița cu cucuveaua. Cucuveaua cu strigătul ei lugubru îi sperie pe oameni, din cauza poveștilor și a superstițiilor potrivit cărora ar prevesti moartea. Bufnița în legendele și povestirile tuturor popoarelor lumii este semnul înțelepciunii și al norocului. Se fabrică mărțișoare care o reprezintă și sunt oferite în dar. Bufnița rămâne un prieten al omului în combaterea rozătoarelor și a altor animale dăunătoare.

Procedeele de combatere a dăunătorilor (insecte, șoareci, șobolani, etc.) cu ajutorul animalelor care le vânează, sunt folosite din ce în ce tot mai mult în vestul Europei. Este bine să optăm și noi pentru acest gen de combatere a rozătoarelor, căci avem mari zone cerealiere, iar bufnițele ne pot ajuta enorm.