Lăudăroșenia este opusul modestiei

Lăudăroșenia este opusul modestiei, o deficiență de comportament, o lipsă a sufletului nostru omenesc. Noi ducem lipsă de fapte bune de milostenie și atunci când ne ajută Dumnezeu să facem și noi o faptă cu adevărat bună, o trâmbițăm pe toate drumurile și ne lăudăm cu ea, de parcă ar fi meritul nostru că am făcut-o. Nu recunoaștem adevărul că, în spatele tuturor faptelor bune pe care le facem noi, se află Dumnezeu. Ni le arată la nivelul nostru mintal, ne trezește la lucrul cel bun conștiința, cea mai superioară formă de gândire, de natură duhovnicească și sfântă, asemenea sfinților îngeri cerești și ne creează astfel cele mai bune condiții de lucru și de viață. Mai departe depinde de noi, de fiecare om, de felul în care se străduiește să facă cele arătate de Dumnezeu și care întotdeauna sunt „bune foarte” și de mare folos pentru noi.

Este anormal și nefiresc pentru un om să se laude cu calitățile pe care le are și cu lucrurile bune pe care le face, câtă vreme acestea sunt Darurile lui Dumnezeu oferite nouă ca să ne putem ridica la nivelul sfinților îngeri cerești. Noi suntem înzestrați de Dumnezeu încă din prima clipă a vieții noastre cu energie vie dumnezeiască, tocmai pentru a intra și noi în rândul lucrătorilor buni, al celor care poartă numele de îngeri. Anormal și nefiresc este dacă omul nu este un lucrător bun, dacă nu este plin de calități și de virtuți și dacă are lipsuri, goluri și lacune serioase în comportamentul lui. Anormal și nefiresc este pentru un om să se comporte și el la fel ca animalele pământești și să se lase condus de instincte trupești, de impulsuri de moment și să nu ia legătura rapid cu Dumnezeu la nevoie, la greu, în situații dificile, atunci când nu știe ce să facă și cum să rezolve problemele cu care se confruntă.

Referitor la comportamentul nostru Domnul așa zice: ”Să nu se laude cel înțelept cu înțelepciunea sa, să nu se laude cel puternic cu puterea sa, nici cel bogat să nu se laude cu bogăția sa” (Ieremia 9,23).

Să luăm exemplu de la Domnul Iisus. El, deși era Fiul lui Dumnezeu, Fiul Soarelui Veșnic Viu din centrul Universului, nu S-a lăudat niciodată cu puterile Sale dumnezeiești, ci a fost modest. S-a purtat cu smerenie și S-a dat pe Sine Însuși ca exemplu pentru noi, arătându-ne cum trebuie să fie un „adevărat Om”. Deși a vindecat bolnavi incurabili pe care nu-i putea vindeca nimeni, deși a înviat morți, deși a dat răspunsuri cu adevărat dumnezeiești la întrebările-capcană puse cu viclenie de cărturari și farisei, deși a făcut minuni în văzul tuturor, deși a arătat clar prin faptele Sale că are puteri dumnezeiești, nu S-a lăudat niciodată. Ne-a lăsat pe noi să vedem faptele Sale și să deducem că El este Mesia (Hristos), Trimisul lui Dumnezeu la noi, Cel care trebuia să vină și pe care oamenii Îl așteptau de multă vreme.

Despre El au scris prorocii din vechime că va veni și că Se va naște dintr-o fecioară în Betleemul Iudeii. A venit! A venit, dar oamenii nu L-au recunoscut, pentru că Și-a ascuns dumnezeirea ”îmbrăcând” haină materială pământească, la fel ca noi. Oamenii ar fi putut să-L recunoască prin faptele Sale, prin tot ceea ce a făcut pentru noi, ca să ne ridicăm din starea de înapoiere mintală și de lipsă de legătură sufletească cu Dumnezeu.

Toți oamenii cu adevărat mari, care au contribuit cu câte ceva la progresul omenirii, au fost modești și nu s-au lăudat cu faptele lor mărețe. Faptele vorbesc de la sine și dacă sunt cu adevărat bune, nu este nevoie să le „trâmbițăm”, pentru că este normal și firesc ca oamenii să facă fapte bune de care să se bucure cât mai multă lume. Fanfaronada și lăudăroșenia aparțin celor care au suflet mic, meschin, egoist și materialist, înclinat numai spre cele materiale pământești. Când reușesc și ei să facă vreo faptă bună, să ajute pe careva din jur, fac mare caz de fapta lor de milostenie și vorbesc numai despre ea, lăudându-se și dorind să știe toată lumea că au fost mărinimoși. Aceasta este dovada că ei nu sunt „obișnuiți” să facă astfel de fapte și nu sunt deloc mărinimoși, nu au sufletul mare și frumos, cald, sfânt și luminos, așa cum îl au sfinții lui Dumnezeu. Există și sfinți, dar ei știu cum să se poarte.

Prin lăudăroșenia lor, toți lăudăroșii dovedesc că au suflet mic, meschin și egoist, de formă materială și materialistă și nu sunt obișnuiți să facă fapte de milostenie, care sunt la loc de cinste printre faptele considerate „bune”. Ei singuri își pun „eticheta” pe ei și se arată ce fel de oameni sunt cu adevărat, prin simplul fapt că se laudă atunci când reușesc și ei să facă vreo milostenie și să ajute pe careva din jur. Omul depinde de deschiderea lui sufletească spre Dumnezeu și de cât de multă energie vie dumnezeiască aspiră și inspiră în el pe calea rugăciunilor lui conștiente, pe calea cererilor lui de ajutor la nevoie, dar și pe calea lucrurilor bune pe care vrea să le facă spre binele tuturor.